stare...

Observ pe zi ce trece din ce in ce mai mult... ca lucrurile au o intorsatura ciudata, ca orice decizie sau intamplare sau simplul destin te ameteste si arunca mai grav in largul oceanului in cele din urma. Mi se pare apoi ca oricine isi poate alege propria scandura de care sa se agate, dar toate plutesc in aceeasi directie. Oamenii ar trebui sa`si rezolve problemele in mod natural si nu dupa ultima fraza la moda. Si sa`si asume responsabilitatea pentru actiunile lor. Mai rusinos e sa nu recunosti fapta decat fapta in sine. Si cred ca asta spune multe despre un om.

Mi`e dor, tanjesc dupa ore care sa se scurga alene si conversatii care sa se lege spontan si lungi taceri, cand niciunul nu`l crede pe celalalt cu adevarat si nici nu se asteapta sa fie crezut, pentru ca totul este un joc. Si jocurile au reguli. Care in general ma depasesc... Dar una e clara: Incercarea de a lupta permanent impotriva spiritului de independenta al partenerului este calea sigura spre dezastru. Asa cum "Cred in Dumnezeu" este in general sinonim cu "Cred ca nu trebuie sa gandesc", tot astfel, prea adesea, "te iubesc" este un eufemism pentru "Vreau sa fii proprietatea mea". Doresc sincer sa`l las si sa ma lase in galeria publica a propriei libertati; si in acelasi timp, sa fim indragostiti unul de independenta celuilalt.

N`am gasit vreun motiv intemeiat pentru a trage concluzia ca ar fi mai putin profitabil sa cedezi impulsurilor propriei tale naturi decat sa le rezisti. Problema, bineinteles, consta in dificultatea de a sti pana la urma care este propria ta natura. Si observ ca ma concentrez asa mult asupra acestui aspect incat a inceput sa se asemene cu tendinta de a pierd vremea calculand numarul de ingeri care pot sta in varful unui ac.